Din Valurile Vremii
de Mihai Eminescu
Din valurile vremii, iubita mea, răsai
Cu brațele de marmur, cu părul lung bălai
Și fața străvezie ca fața albei cer
Slăbită e de umbra duioaselor dureri!
Cu zâmbetul tău dulce, tu mângâi ochii mei,
Femeie între stele și stea intre femei,
Și întorcându-ți fața spre umărul tău stâng,
În ochii fericirii mă uit pierdut și plâng.
Cum oare din noianul de neguri să te rump,
Să te ridic la pieptu-mi, iubite înger scump,
Și fața mea in lacrimi pe fața ta s-o plec,
Cu sărutări aprinse suflarea să ți-o-nec
Și mâna friguroasă s-o încălzesc la sân,
Aproape - mai aproape, pe inima-mi s-o țin.
Dar vai, un chip aievea nu ești astfel de treci
Și umbra ta se pierde în negurile reci,
De mă găsesc iar singur cu brațele în jos
În trista amintire a visului frumos!
Zadarnic după umbra ta dulce le întind,
Din valurile vremii nu pot să te cuprind.